Am fost în perioada 6-8 octombrie, în Bucegi. Pentru România. Și pentru toți uniriștii care simt românește. Nu am conștientizat ce aventură ne aștepta. Doar ne închipuiam cum vor fi cele 3 zile în care urma să aflăm alte valori ale țării noastre.

            Sosise și ziua de vineri, într-un sfârșit, după multă nerăbdare, ziua în care trebuia să plecăm. La ora 8 am pornit la drum într-un autocar plin de copii dornici de aventură și cunoaștere. În drumul nostru spre cazarea de la Bușteni, o pensiune minunată cu condiții pe măsură, am oprit să vizităm Mănăstirea Sinaia. Aceasta este o mănăstire creștin-ortodoxă de călugări. Între 1690-1695, Spătarul Mihail Cantacuzino construiește partea veche a mănăstirii, cu biserica mică, una din primele construite în stilul brâncovesc. A numit-o “Mănăstirea Sinaia” în amintirea pelerinajului său la Ierusalim și Muntele Sinai. Nu a fost niciodată închinată. Între 1842-1846 este construită partea nouă a mănăstirii, cu biserica mare, care a fost refăcută între 1897-1903. După aceea ne-am continuat drumul spre cazare. La ora 20 am luat masa și am mers în camere pentru a ne odihni pentru următoarea zi în care trebuia să urcăm pe munte.

             A doua zi am luat masa la ora 7, după care am urcat în autocar și am mers să luăm telecabina. Trebuia ca la ora 9 să urcăm, însa vântul ne-a stricat planurile, dar nu pentru mult timp, astfel încât la ora 10 condițiile meteorologice ne-au permis urcarea. Ne-am continuat drumul către Babele. Acestea sunt “martori de eroziune”, formate prin erodarea eoliană diferențiată a diferitelor strate geologice în care sunt sculptate (conglomerate cretacice) și se găsesc în imediata vecinătate a cabanei cu același nume. Următorul obiectiv, Sfinxul, un megalit antropomorf situat la 2216 metri altitudine. Originea numelui Sfinxului este datorată asemănării sale cu un cap uman, mai exact cu Sfinxul Egiptean, formarea lui fiind datorată eroziunii eoliene. Format dintr-un bloc mare de piatră ce a căpătat forma de astăzi într-un timp foarte îndelungat, Sfinxul din Bucegi, aflat pe platoul Bucegi, măsoară 8 metri în înălțime și 12 metri în lățime. Din punct de vedere istoric și chiar mistic, Sfinxul este reprezentarea unei divinități supreme din timpuri pelasge. La o oră și jumătate, poate chiar două, ne-am și aflat la Crucea Eroilor Neamului - denumită popular și Crucea de pe Caraiman - un monument construit între anii 1926-1928 pe Muntele Caraiman, la altitudinea de 2291 metri, pentru a cinsti memoria eroilor neamului căzuți în Primul Război Mondial. La baza vârfului Caraiman se află orașul Bușteni. Cu încredere, ne-am continuat drumul 4 elevi, alături de domnul profesor Octavian Dragomir, spre Vârfurile Bucura și Omu, cu o altitudine de 2503 metri, respectiv 2505 metri. Un drum care ne-a epuizat fizic, însă am căpătat iarăși forțe după vizita la Cabanu Omu. Fără nicio posibilitate de a ajunge la timp pentru a prinde telecabina, ne-am întors la cazare prin Valea Cerbului, un drum lung și obositor, pe alocuri periculos, dar foarte spectaculos. Am ajuns sleiți de puteti, și chiar cu bătături, însă experiența pe care am avut-o este de neuitat.

            A treia zi, ziua plecării, a fost mai mult una de odihnă, în ciuda faptului că ne-am trezit la 7 pentru a lua masa și pentru a pleca, însă drumul spre casă a fost prilejul perfect pentru a ne recăpăta puterile. Pe parcurs, am mai vizitat și alte obiective turistice, pe care eu însumi le mai văzusem sau eram prea obosit pentru a o face, insă cu toții ne-am bucurat de cele 2 ore și jumătate în Brașov, timp în care am fost liberi să mergem unde vrem, și ne-am distrat foarte mult. Părinții ne așteptau nerăbdători, dornici să afle despre aventurile trăite de noi.

            Am ajuns acasă foarte obosiți, însă cu sufletul împlinit și cu mintea luminată de noile obiective culturale şi turistice pe care nu le mai văzusem până atunci, amintiri de neuitat pe care le-am povestit și părinților, care au fost și ei uimiți de aventura noastră. Consider că acest proiect oferă elevilor posibilitatea de a cunoaște cu adevărat valorile țării noastre, iar eu aș merge din nou cu drag într-o altă aventură, alături de România 100.2100.152.

            Câteva opinii sugestive ale celor implicaţi în proiect:

            „Experiența mea din Bucegi a fost unică, deoarece am avut ocazia să văd obiective nevizitate până atunci, cum ar fi Crucea de pe Caraiman și cele două vârfuri de peste 2500 metri, Bucura și Omu. Mulțumesc coordonatorilor proiectului pentru că mi-au oferit această ocazie, de a participa în proiectul România 100.2100.152”

Ifrimenco Alexandru

         „Excursia din Munții Bucegi m-a făcut sa văd cu alți ochi bogățiile țării noastre. Aștept cu multă nerăbdare următoarele excursii din cadrul proiectului România 100.2100.152”

Dumitrache Răzvan

         „Mă simt împlinit pentru că am văzut atâtea obiective turistice din minunata noastră țară, și am realizat că avem atâtea comori cu care ne putem mândri. Proiectul România 100.2100.152 mi-a oferit șansa să explorez mai multe locuri speciale din țara noastră. Încă nu am văzut tot ce are de oferit România, așa că aștept cu zâmbetul pe față următoarele excursii.”

Manole George

Semnat,

Noi, cei care nu ne-am săturat de România. Şi nici de CNU

 Am fost în august, în Munții Făgăraș. Pentru România. Și pentru toți uniriștii care simt românește. O altfel de excursie, un altfel de text. L-am numit testul suprem al voinței. Vociferarea și biruirea slăbiciunilor mentale și motorii. Cunoașterea și stresarea la maxim a limitelor proprii. Și când te gândești că a fost doar o plimbare pe munte...

     Mi-am zis din totdeauna că trece viața pe lângă mine dacă nu dau și eu o dată piept cu muntele cu adevărat, așa că mi se putea citi pe față entuziasmul din secunda în care am auzit de excursia din Făgăraș. Ahh, Făgărașii, coloșii Carpaților! Pe cât de maiestuoși, pe atât de intimidanți. Cu un program serios de exerciții fizice intensificate la activ, pregătiri zilnice de solidificare la nivel psihic și o raniță cam demoralizantă de 13 kilograme și ceva, am așteptat cu nerăbdare momentul plecării.

     Și a sosit în sfârșit. Într-un crepuscul de august. Ne-am înghesuit toți șase într-o mașină amuzant de neîncăpătoare (pe care n-am bănuit nicidecum că o voi vedea în curând ca pe un vehicul mult râvnit al mântuirii) și am pornit încrezători spre munți. Nu voi uita tabloul de poveste pe care aceștia din urmă ni l-au oferit când am ajuns în Sebeșul de Sus (sau era de Jos?). Un cer sobru, gotic, înțesat de nouri fumurânzi și grei, își susținea plumbul pe crestele ascuțite ale Carpaților, totul la poalele orașului fantomă Mârșa. Fiorii se nășteau nelipsit. Cu un astfel de peisaj alături, m-am gândit cu regret că, în zilele următoare, pe creastă, voi folosi pelerina la maxim... așa a fost, însă nu pentru ploaie!

     A doua zi, am plecat cu o mașină spre Porumbacu de Sus, care ne-a urcat prin pădure până pe Valea Șerbotei. Eram cu ochii după urși din momentul în care șoferul ne relatase “legendele” cu fiare sălbatice ale acelor meleaguri, hei hei. Am coborât din mașină, iar atunci, când am început să urcăm și să simt că-mi doresc din tot sufletul un anestezic pentru durerile de spate, am realizat că debutam vertiginos spre mult așteptata aventură! M-au cam cuprins fiorii. După o ședință foto unică la cascada Șerbota și o oprire de consumare a merindelor la cabana Negoiu, cam după două ore de la start, mă văd în fața unei bifurcații decizionale: să merg pe traseul mai ușor ce străbate Valea Sărății și poienițele luxuriante, alături de domnul Pătrașcu, Alexandra și Bogdan, sau să urc împreună cu domnul Dragomir și Andra pe drumul mai dificil de-a lungul crestei Șerbotei? Ambele trasee duc în vârful Negoiu, stabilit ca punct de întâlnire. În avântu-mi sfidător și neperturbabil clar am ales varianta mai provocatoare... nu aveam de unde să știu însă că peste câteva ore mă voi afla atârnând de lanțuri lângă pereți verticali de stâncă!

     Am pornit deci noi trei spre vârful Șerbota, pe care l-am resimțit drept prima realizare majoră a acelei drumeții. Acolo, la peste 2300 m, zările erau acoperite de ceață, însă din când în când se încumetau să se mai limpezească, iar atunci ascultam, printre îmbucăturile de páte, explicațiile domnului profesor care ne arăta mândru punctul îndepărtat al startului expediției noastre. Puțin a fost, mult mai e. Am luat-o numaidecât din loc, știind că abia acum urmează adevărata piatră de încercare a zilei: temuta Custură a Sărății!!! Îl declar prin excelență traseul cel mai dificil al excursiei. Lanțuri interminabile și urcușuri întortocheate, hăuri abisale ce se căscau amețitor în spatele rucsacului imens care parcă te trăgea după el, durerea și senzația de arsură a mușchilor și a articulațiilor. A fost prima dată când am simțit că fac un lucru inconștient, nebunesc, pentru care ai mei m-ar dezmoșteni dacă l-ar afla! Dar când am ajuns sus pe Negoiu, am fost cuprinsă de un incredibil sentiment de biruință, încântare și bucurie pură pentru ceea ce realizasem și locul în care mă găseam.

     După o noapte abundentă în sforăituri, plescăituri, tușituri, foșnituri (nici nu știu dacă există cuvintele astea) petrecută în refugiul de la lacul Călțun, m-am trezit a doua zi dimineață în cel mai frumos loc posibil de pe Pământ. Hăurile erau o mare de aburi plutitori, care urcau timid pe șeile din depărtare, iar lacul oglindea cu o acuratețe divină imaginea rocilor prăvălite pe versanții din împrejur. Un alt tablou întipărit cu drag în minte. Și în suflet. Am pornit așadar cu forțe semi-proaspete și cu picioarele vinete spre vârful Lăițel, pe vreme însorită. Eram bucuroasă că mă bronzez. Hei, hei, mai văd eu peste câteva ceasuri. Am ajuns sus pe creasta de unde am observat nelipsita multitudine de mașini de jos, de la lacul Bâlea. Am coborât apoi la Capra, pe la ora prânzului. Mult a fost, mult mai e. Cu rezerve noi de apă, am continuat mânați de iluzia unei mese îndestulătoare și un pat cald la cabana Podragu, iar “omletă cu jumări” devenise acum sinonim pentru “hai că mai e puțin!”. După “Trei pași de moarte”, am urmat traseul pe deasupra lacului Buda, sus pe Arpașu Mare, până jos, după o coborâre sinuoasă, la lacul Podul Giurgiului. Cu un ultim efort spartan, am coborât în valea slăvitei cabane Podragu, printre sunete de tălăngi și behăituri rurale de oi. Era târziu deja, iar masa și somnul din acea seară au fost cele mai binevenite și intens resimțite activități de rutină din viața mea.

     Ziua 3. Ziua Z. Astăzi se scrie istorie. Moldoveanu și Viștea, doi frați neîncumetați, păzea că venim. Pornim cu greu, oboseala și limitarea trupească își spun în final cuvântul. Însă sunt acolo, îi vedem, îi simțim, ne așteaptă. Și mă bucur. De aici, totul a fost o transă. Nu mai simțeam durerea, nu mai gândeam în termeni negativi, vedeam doar lumina vârfului. Mult a fost, puțin a mai rămas...

     În aproape trei ore am ajuns pe Viștea. Un amețitor 2527 m. După alte 30 de minute, iată-ne pe Moldoveanu. Numărul pe care orice român ar trebui să-l știe: 2544 m.  Au fost unele dintre cele mai îmbucurătoare momente trăite de mine, eram acolo, arși de soare, cocoșați, anesteziați în tălpi, transpirați... și sufletu-mi râdea cum parcă n-a râs niciodată. Am vărsat lacrimi de durere, de neputință, de descurajare în fiecare zi. Am dus în fiecare minut al ascensiunii o luptă aprigă între corp și minte. Însă sentimentele de ușurare și de împlinire de la sfârșitul acestui nemaipomenit privilegiu au fost de neegalat.

     Cireașa de pe tort a fost mașina de teren care ne-a dus în remorca ei, din pădure până la șosea, scutindu-ne de ultimii câțiva kilometri pe care picioarele mele șchiopătânde urmau să-i mai parcurgă numai cu riscul unor consecințe destul de grave. Dacă mai întârziam două minute, scăpam mașina.  Am fost ajutați până în ultimul moment... Radiam întru totul, pe interior și pe exterior. Știți care a fost cel mai gustos lucru savurat vreodată de mine? Acea shaormă extra-large, înfulecată pe o gură de canal, alături de camarazii mei, la întoarcerea din Făgăraș.

     Numeroase și sincere sunt părerile camarazilor. Iată ce crede Andra Maftei, zisă și Heidi - fetița munților, despre minunata expediție: “Deși nu a fost prima dată în Făgăraș, această expediție a însemnat o provocare foarte mare pentru mine. Da, am mai mers de multe ori pe munte și știam cam la ce să mă aștept, dar muntele nu e niciodată ca în planul inițial. Pot spune că a fost una dintre cele mai frumoase și de impact experiențe din viața mea. Cel mai mult m-a uimit că erau mai mulți turiști din țări vorbitoare de germană decât români. Asta clar mi-a făcut excursia și mai frumoasă. Am avut timp să mă cunosc mai bine, să mă regăsesc și să îmi testez limitele. 3 zile pe munte cu 12 ore de mers în ritm susținut și rucsac de 12kg în spate constant nu  înseamnă ceva tocmai ușor, dar cu siguranță ceva ce mi-a intrat direct în suflet și aș mai repeta oricând.” Alexandra Iancu, de asemenea alături de noi, spune: „Cele trei zile cât timp am fost deconectată de tehnologie şi de grijile ultimului an de liceu care bătea la uşă, am trăit în alt ritm, am simțit că timpul se opreşte în loc pentru a-mi arăta frumusețile Făgăraşului. Mă aflam într-o companie plăcută, şi totuşi, eram singură cu gândurile mele, intens luminate de soare (care nu m-a scutit de o arsură straşnică), trăind clipa (aşa cum rar mai reuşim, astăzi...) şi bucurându-mă că pot descoperi... O descoperire a naturii, a oamenilor şi a sinelui.... Experiența, pe care am avut-o, a fost una diferită de cele de până atunci şi cred că omul, în epoca obsedantă a vitezei, îşi poate găsi liniştea “pe drumuri de munte”, mai aproape de Soare...”

Din memoriile unei montaniarde la început de drum

Semnat,

Noi, cei care nu ne-am săturat de România. Și nici de CNU.

 La sfârșit de iulie şi început de august, am fost în Maramureș şi Năsăud. Pentru România. Și pentru toți uniriștii care simt românește. Am pornit cu entuziasm în ultimul periplu transilvan. Ne aștepta un drum lung și obositor către tabăra de la Sângeorz-Băi, un orășel modest din județul Bistrița-Năsăud. Un loc în care se simțea cu adevărat că oamenii nu și-au pierdut credința în Dumnezeu, dovadă micile cruci de deasupra acoperișurilor din țiglă, dar și troițele din curțile oamenilor. Primul nostru contact cu ”înălțimea” a fost din a 2-a zi, când am făcut cunoștință cu o priveliște, care o să ne fie greu să o uităm vreodată. „Mergem la căpiță”, ne-a spus domnul profesor. Am mers lejer și în jumătate de oră am ajuns. Eram înconjurați de lanțuri de munți maestuoși și se vedea întregul oraș, ba chiar și localităţile învecinate. A fost prima amintire din tabăra aceasta.

Următoarea zi, cu încălzirea făcută, pornim cu optimism, de dimineață, spre Pietrosul Rodnei, cel mai înalt munte al Maramureşului. Şi îşi merita numele, căci drumul a fost într-adevăr pietros, abrupt şi obositor pentru cei nu atât de obişnuiţi cu muntele. Însă cu multe pauze şi multă apă şi cu soarele fierbinte de deasupra noastră, am ajuns în căldarea Iezerului în aproximativ 2 ore, lângă lacul ce are forma României. De la mal nu puteam înţelege de ce i se spune aşa, însă odată ce am început ascensiunea către vârf,  România prindea uşor-uşor contur. N-am crezut vreodată că vom fi atât de încântaţi de o privelişte. Însă Pietrosul ne-a întrecut toate aşteptările şi datorită lui ne-am depăşit limitele şi am învăţat că limitele nu se depăşesc oricum, ci la 2303 m. Pe vârf, destul de multă lume, mult zumzet, ceea ce mă deranja oarecum, simţeam nevoia să admir totul în linişte. Domnul profesor a scos harta şi a început să ne arate Maramureşul, şi Ţibleşul, şi Bârgăul, şi Tăurile Buhăiescului şi toată partea central-estică a Rodnei, chiar si Someşul Mare, şi dincolo de Pasul Rotunda, Moldova noastră, iar deodată s-a facut linişte. Chiar am auzit pe cineva spunând „Taci puţin, vreau să aud ce spune domnul profesor”. M-am simţit norocoasă în acele momente, că am avut şansa să mă nasc într-o ţară atât de frumoasă.

     În următoarele zile am mers pe urmele unor oameni de cultură, la casa memorială a lui Rebreanu şi cea a lui Coşbuc. Şi mărturisesc că de la cea din urmă, cu toate că am mai vizitat-o, am plecat în lacrimi. În primul rând datorită ghidului ce a avut buna voinţă să ne recite câteva poezii de-ale lui Coşbuc, la care şi dânsul, cu greu, s-a abţinut să nu verse acele câteva lacrimi din colţul ochilor.

     A venit şi ziua mult aşteptată, ziua dedicată Mocăniţei. Singurul impediment care ne oprea să ne bucurăm la maximum de experienţă, a fost trezitul foarte devreme şi orele puţine de somn din nopţile precedente. Însă cum să nu te bucuri de oamenii atât de binevoitori şi primitori de la Vişeu, de accentul lor molipsitor, de păduri, cam rare ce-i drept, dar încă acolo, şi nu în ultimul rând de susurul apei ce ne-a călăuzit până la destinaţie? De la Vişeu am pornit spre Sighet, iar căldura topea din noi şi cea mai mică picătură de vlagă. Însă uiţi de tot când ajungi la Memorialul de la Sighet. Unde am avut parte de o adevărată lecţie de istorie, unde am aflat că istoria noastră înseamnă şi ororile făcute de un regim impus de o forţă străină spiritului românesc şi despre victimile comunismului.

     O nouă zi, noi provocări! Escaladăm un alt vârf, Ineul, care pare a fi o provocare de nerefuzat pentru cei dornici de aventură. Urcăm cu pași hotărâți, mai întâi, pe Cobăşel, apoi pe Roșu și Inăuț. Priveliștea ireală ne încântă, totul parcă e desprins dintr-un peisaj de poveste. Acest tablou ne propulsează într-un alt univers! Ineu ! 2279m ! Drapelul României levitează  plin de mândrie deasupra lumii, care pare atât de mică de la acea înălțime covârșitoare. Ne simțim atât de împliniți că am reușit să realizăm această performanță, în ciuda tuturor impedimentelor întâmpinate pe parcursul anevoiosului traseu! Oboseala a fost dată uitării, iar în sufletele noastre s-a instalat beatitudinea care ne face corpurile să trepideze de emoție. 

     Heniul Mare este o altă locație care a generat stări de bucurie nestăpânită, având în vedere faptul că am vizitat o stână, unde am fost întâmpinați de oameni iubitori și cumsecade. Entuziasmul lor era molipsitor, iar acel accent era un deliciu pentru noi. Ne-au preparat bucate alese, tradiționale, de care unii dintre noi nici măcar nu auziserăm vreodată. Au fost atât de fericiți, să vadă că ne implicăm și-i ajutăm cu ce putem mai bine, creând o relație armonioasă. Sperăm cu toții că ne vom revedea și vom ține vie amintirea acelor clipe de neuitat.

     Iată câteva opinii ale uniriștilor participanți: „A fost o săptămână productivă și plină de provocări în care am cucerit două vârfuri de peste 2000 de metri, mi-am depășit limitele și am aflat că nimic nu e imposibil.” ne spune Nicoleta Palade. „Ultima tabără în care am participat, a fost cea de la Sângeorz-Băi. Acolo, am vizitat Muzeul de artă comparată care conservă într-un mod inedit tradițiile locului şi păstrează vie în același timp şi iubirea față de artă şi o mică parte din istoria locului. Cele mai frumoase zile au fost cele în care am urcat pe munte. Atunci, am cucerit Vf. Pietrosul Rodnei şi Vf. Ineu. Mie, cel mai mult mi-a plăcut pe Ineu, pentru că după un drum istovitor, peisajul care se creează în fața ta, în vârf, te lasă fără răsuflare, deci te obligă să-l admiri preț de câteva minute. Mereu este o plăcere să urci pe munte. Finalul este mereu diferit, imposibil de imaginat sau recreat.” afirmă Mihai Sima. „Tabăra aceasta a fost pentru mine despre depășirea propriilor limite, despre legătura noastră cu natura, despre conștientizarea trecutului și nu în ultimul rând despre întoarcerea la origini, la tradiții. Am văzut peisaje ireale, am întâlnit oameni minunați, am trăit momente de care mereu îmi voi aminti cu drag.” ne mărturistește Raluca Vasilache.

     Plecăm cu un uşor regret din acest minunat colţ de Românie, dar trebuie să ajungem acasă, pentru puţină odihnă, fiindcă într-o săptămână ne aşteaptă Făgăraşul, o încercare a trupului şi a minţii, între cele mai dificile din România noastră dragă...

Semnat,

Noi, cei care nu ne-am săturat de România. Şi nici de CNU

 Între 17 şi 24 iulie, adică pe la mijlocul verii, am plecat în Munţii Apuseni. Pentru România. Şi pentru toţi uniriştii care simt româneşte. A fost prima mea experienţă la intensitatea aceasta, dar pe care aş repeta-o cu orice ocazie. Am mers la Roşia Montană să auzim povestea aurului. Şi blestemele care i-au făcut atât de săraci pe oamenii locurilor, în loc să fie cei mai bogaţi. A fost pentru mine un moment în care am simţit că ce e frumos nu se află la suprafaţă, ci trebuie căutat şi mai ales admirat de noi toţi, în străfunduri. Am ascultat fascinaţi povestea lui Mihăilă Grita şi a altora dinaintea lui. Unii au construit şcoli şi biserici cu aurul de la Roşia Montană, alţii au risipit averi fabuloase fără să lase ceva în urma lor, imperii  au trăit de pe urma bogăţiilor scoase din Munţii Apuseni.

    Ne-am dus apoi la Vidra, în inima Apusenilor, pe valea Arieşului Mic, pentru a ne întâlni cu spiritul lui Avram Iancu, „crăişorul munţilor”.  E simbolul moţilor şi al neamului ăstuia, Avram Iancu, care conducea la 24 de ani revoluţia în Ardeal, luptând pentru drepturile celor mulţi şi obidiţi. L-au uitat mai apoi, moţii, pe Avram Iancu şi la nici 50 de ani murea părăsit de toţi, o umbră a celui care arsese pentru neamul său. Am pătruns in interiorul unor minunate sculpturi ale naturii, adevărate frumuseţi ce ne-au făcut să trăim senzaţii de neuitat. Mai mult sau mai puţin afectate de mersul lumii, peşterile din Apuseni merită vizitate: Meziad, Cetăţile Ponorului, Urşilor, Scărişoara, Peştera cu Cristale din mina Farcu şi multe altele. Am râs, am obosit, am alergat sau ne-am odihnit, am mers pe drumuri aflate departe de agitaţia cotidiană, am respirat cel mai curat aer şi ne-am încărcat bateriile cu frumosul şi neatinsul naturii.

      Cred că pentru noi toţi, săptămâna petrecută printre frumuseţile Apusenilor, a fost una minunată, plină de momente speciale petrecute alături de colegi. Am plecat cu un zâmbet larg, cu zeci de imagini frumoase şi cu trasee inedite, unde am reuşit să ne depăşim limitele şi să realizăm că, dacă avem voinţă, putem să facem orice ne propunem şi că excursii de genul acesta şi profesori implicaţi şi dedicaţi lucrurilor de calitate pe care le fac, sunt ceea ce ne trebuie nouă, uniriştilor, celor care iubim România şi o preţuim aşa cum este, celor care ştim că lucrurile şi poveştile frumoase se nasc pe cărări de munte…

                                                  Cu drag şi dor de munte, Ioana Soare , 10C

     Iată ce ne-au declarat câţiva dintre cei care au mers să descopere România şi inima Transilvaniei, Apusenii:

     “Tabăra cu domnul de geografie, a reprezentat cea mai grea şi cea mai solicitantă săptămână, dar şi cea mai frumoasă. Dacă mi-ar fi spus cineva anul trecut că o să ajung să văd peşterile Meziad, Scărişoara, Cetăţile Ponorului, nu l-aş fi crezut. Îi mulţumesc domnului profesor, pentru că mi-a oferit şansa de a vedea atâtea lucruri unice şi uimitoare, în numai o săptămână” 

Alexandra Constantin, 10C

     “Ii sunt recunoscător domnului profesor pentru că mi-a dezvăluit secretele Carpaţilor Occidentali  şi îi mulţumesc pentru o săptamână în care am văzut atâtea minunăţii aflate chiar aici, în România şi despre care nu aveam idee până acum, că există.” 

Andrei Anghel, 10C

     “Această tabără a fost un prilej de a vizita locuri deosebite şi de a învăţa lucruri noi, dar mai ales de a ne descoperi ţara şi bogăţiile ei” 

Cristina Postolache, 10C

     “O tabără specială în care nu numai că ne-am distrat, dar am şi învăţat mai multe despre România şi istoria românilor. Această tabără m-a făcut să fiu mândru de ţara mea şi m-a învăţat că nicăieri nu-i mai bine ca acasă.”

Andrei Cherciu, 10C

     “ Pentru mine, tabăra din Munţii Apuseni a însemnat atât unirea cu natura, cât şi evadarea în frumuseţe, alături de mulţi oameni minunaţi. “

Sorina Țicău, 10C

Semnat,

Noi, cei care nu ne-am săturat de România. Şi nici de CNU

 La început de iulie am fost în Piatra Craiului. Pentru România. Şi pentru toţi uniriştii care simt româneşte. E primul nostru periplu transilvan. Vor urma şi altele, pentru că e mare Transilvania. Şi e frumoasă Transilvania noastră! E inima ţării, Transilvania, aşezată în centrul acesteia, iar România n-ar putea fi „dodoloaţă” fără aceasta.

     E o lamă Piatra Craiului. O lamă de fierăstrău. Nu e nicio creastă muntoasă mai dificilă în România, cu excepţia Făgăraşului, dar aceea mai ales prin lungime. Te solicită din plin Piatra Craiului, urci şi cobori întruna pe calcarele colţuroase, sunt numai săritori şi muchii ascuţite şi ai impresia că te tai în ele dacă nu eşti atent.

      Masivul Piatra Craiului oferă numeroase trasee bine marcate, de diferite dificultăți, dar la fel de spectaculoase. Este raiul pasionaților de fotografie artistică și nu numai. Un traseu interesant, mediu ca dificultate, pornește din Stațiunea Zărnești, pe la fântâna lui Botorog, urcă spre cabana Curmătura, trece pe lângă șaua Crăpăturii și atinge vârful Piatra Mică. În vârf se află o cruce-monument ridicată pentru cinstirea eroilor neamului. Aici am întâlnit și cîteva cruci de lemn, destul de vechi, care au o istorie interesantă pe care am aflat-o la ceas de seară de la cabanieri.

     Aceștia povestesc că, în vremuri străvechi, în Zărnești și în împrejurimi s-a abătut o secetă care a pârjolit toată vegetația. Legenda spune că o femeie din partea locului, pe nume Stanca, a urcat până pe Vârful Piatra Craiului Mică și s-a rugat lui Dumnezeu să blagoslovească pământul cu ploaie. Întocmai vechilor eremeți care se rugau pentru iertarea păcatelor semenilor lor, ea a repetat acest traseu timp de mai multe zile, ca o penitență. Se spune că, într-o zi, nu s-a mai întors în sat. Atunci a avut loc o minune: timp de trei zile și trei nopți a plouat fără încetare, apele revărsate din ceruri aducând belșug și natura înviorându-se. După o vreme, localnicii au căutat-o și au găsit-o pe Stanca pe Vârful Piatra Craiului Mică în genunchi și cu ochii către cer. Apropiindu-se au văzut că aceasta își încredințase sufletul în mâinile Bunului Dumnezeu, în gest de sacrificiu suprem pentru semenii săi. Aceștia au îngropat-o creștinește în acel loc, iar la cap i-au așezat o cruce de lemn.

     Revenind la Piatra Craiului, iată câteva impresii din acest traseu, recomandat ca o tură de o zi. Deși cu seară înainte cerul era destul de înnourat, dimineața, după cum ne e sufletul de frumos, am avut parte de o zi cu mult soare și un vânticel plăcut în adiere. Fără vreo legătură cu sufletul, în unele părți ale traseului au fost porțiuni alunecoase însă cele câteva trânte nu vor umbri impresiile zilei. Traseul debutează cu un drum prin Prăpăstiile Zărneştilor care îți oferă un bun prilej să îți pui gândurile în ordine dar să te lași și învăluit de frumuseţea zilei. În curând indicatorul traseului spre Cabana Curmătura apare pe partea dreaptă a drumului. Liniştea muntelui aduce bucuria întâlnirii cu o primă porţiune de pădure şi chiar dacă poteca alunecă şi fiecare pas e făcut cu grijă, nimic nu ne tulbură din dorința de a continua. Când părăsim marginea pădurii şi ieşim în poiană, creasta impunătoare şi inconfundabilă a Pietrei Craiului străluceşte înaintea noastră. Până la cabană nu mai e mult de mers, şi iată-ne în spaţiul ei cald, cu mese şi băncuţe de unde priveliştea e tare darnică cu drumeţul. Servirea este una excelentă iar mâncarea foarte gustoasă, fapt dovedit de afluxul mare de călători în tot timpul anului şi cam pe orice condiţii meteo. De la cabană începem urcuşul spre Piatra Mică şi mai întâi spre Şaua Crăpăturii. La o zi aşa frumoasă, traseele sunt pline de oameni şi pe bună dreptate, iar noi chiar ne bucurăm că e aglomeraţie pe munte pentru că oricum, de vrei să fii doar cu gândurile tale, muntele are loc pentru toată lumea. După un mic efort, într-o porțiune cu lanțuri de sprijin, ajungem pe creastă fără probleme. Facem opriri dese pentru fotografii, poze pe vârful Piatra Mică, poze la Crucea Eroilor, cât mai multe poze, fiindcă natura Pietrei Craiului este generoasă la acest capitol. De aici se oferă panorama Zărneștiului dar și a Masivului Piatra Craiului cu crestele sale sudice și nordice. Coborarea se face prin șaua Zănoaga spre fântâna lui Botorog și ne aduce puțină tristețe în suflet fiindcă lăsăm în urmă creasta și priveliștile extraordinare. Nu putem spune că e vorba de vreun miraj al înălțimilor, ci de faptul că odată ajunși pe un vârf urmează întotdeauna o coborâre, o întoarcere la locurile de unde am plecat, la problemele și grijile cotidiene, la risipa fizică și emoțională de zi cu zi. E drept că și coborârea de pe Piatra Mică e abruptă, de aceea trebuie mare atenție. La marginea Poienii Zănoaga ne-am odihnit câteva minute întinși la soare și admirând munții Bucegi și culoarul Rucăr-Bran. La o primă impresie poteca înspre și dinspre Cabana Curmătura arată ca o autostradă, pe care grupuri mai mari sau mai mici de drumeți coboară sau urcă, fiind un traseu mai mult decât accesibil indiferent de puteri sau vârstă.

     A doua zi, urcăm pe la Refugiul Grind, direct spre vârful La Om, cel mai înalt din masiv. Ajungem în trei ore pe vârf, după ce am plecat de la Casa Folea. Facem doar creasta sudică, pe cea nordică am făcut-o anul trecut, e suficient pentru o zi. Nu e complet senin şi asta e bine, bate uşor vântul, dar e o zi perfectă pentru munte. Şi vizibilitatea e bună. Se văd spre vest valea superioară a Dâmboviţei şi lacul de acumulare. Şi marele grohotiş, pe deasupra căruia trecem. Se vede şi Făgăraşul în zare, pe care o să ajungem la început de august. Se văd Bucegii spre est şi creasta Leaotei. Şi se văd toate satele de pe culoarul Rucăr-Bran: Măgura, Peştera, Şirnea, Fundata, Moeciu. E frumoasă zona Branului, nu doar pentru castelul celebru, ci mai ales pentru că e zonă de interferenţă între Transilvania şi Muntenia, pentru transhumanţa care se face aici de când lumea, şi pentru cultura locurilor. E prost administrată, însă, zona Branului şi cam aglomerată. Când totul e de vânzare, dispare spiritul locurilor. Şi rămâne doar forma. Dar toate astea nu se văd de pe creasta Pietrei Craiului şi e mai bine aşa. De sus totul pare sublim. Iar oamenii sunt mici şi neînsemnaţi. Coborâm prin Şaua Funduri şi ne ameninţă ploaia. Pe coborâre, picură în mai multe reprize, dar ne grăbim şi ajungem la cabană, iar la două minute după, începe iadul. Plouă torenţial şi sunt descărcări electrice. Ai zice că cerul se despică în două ! Am scăpat şi de această dată. Ce pot să spun decât, mulţumesc Doamne !

     Tura noastră  a fost una îndelung așteptată și, în care, ceea ce ne-am dorit să facem, am realizat împreună, elevi și profesori însoțitori. Am avut și binecuvântarea a două zile foarte frumoase și în care muntele a fost o gazdă generoasă drumeției noastre. Cineva din grup spunea că muntele are marele dar de a aduce împreună oameni frumoși la trup, minte și suflet. Și tot pe munte ești copleșit de sentimentul celui care se desprinde cu dragoste de ceea ce iubește spre a coborî cu pași grijulii în ceea ce se numește atât de simplu: viață.

Semnat,

Noi, cei care nu ne-am săturat de România. Şi nici de CNU.