Am fost la sfârşit de iunie în Ceahlău. Pentru România. Şi pentru toţi uniriştii care simt româneşte. A fost o experienţă densă şi frumoasă, dar obositoare, pentru că într-o zi a trebuit să urcăm şi să coborâm circa 1000 de metri, pe conglomerate alunecoase şi zone cu inclinare mare. Relieful specific, cu stânci frumos modelate de agenţii externi, abrupturile marginale ce-ţi taie răsuflarea, poliţele celebre, platoul de mare înălţime, structura de sinclinal suspendat, ne-au impresionat. Am ascultat şi poveştile captivante ale Ceahlăului, muntele sfânt al Moldovei.
Am urcat pe la Fântânele, şi am ajuns în creastă în două ore, iar de la Cuşma Dorobanţului (1600 m - stâncă izolată care veghează de veacuri Ceahlăul), am mai avut foarte puțin până la Toaca (al doilea vârf ca altitudine din Masivul Ceahlău, după Ocolașul Mare.) Am trecut pe lângă Panaghia (se pare că nu a fost dintotdeauna o stâncă de piatră rece; după cum spune legenda sa, aceasta ar fi fost o fată frumoasă) şi în zece minute am ajuns la baza vârfului. În 20 de minute ne aflam în vârf, la 1904 m. De aici am văzut lacul Izvorul Muntelui, satul Ceahlău şi staţiunea Durău şi viaductul de la coada lacului, aflat la Poiana Teiului, precum şi toate localităţile de pe malul stâng al Bistriţei; se vedeau, de asemenea, Munţii Stânişoarei şi tot sudul Moldovei, până spre Dunăre şi Marea Neagră. Priveliștea de sus ne-a oferit o altă perspectivă asupra țării noastre.
Am ajuns la cabana Dochia, unde am mâncat şi ne-am odihnit puţín, iar după pozele de rigoare, am luat-o spre schitul din apropiere, un schit de călugări. Pe coborâre ne-au prins câţiva stropi de ploaie, pe la Morminte (1470 m), dar până la cabana Fântânele am scăpat. Cât am stat la cabană să ne hidratăm, a început ploaia, unul dintre norii care ne ameninţau, descărcându-se. A fost doar o răpăială scurtă de vară, pentru că, într-un sfert de oră, am putut să ne reluăm coborârea spre Durău. La cinci minute după ce am ajuns la hotel, a început o ploaie de vară, torenţială. Noi eram la adăpost şi ne-am bucurat, căci era a doua oară când ni se întâmpla asta în nicio lună. Să mai zică unii că nu ne veghează cineva de sus !
I-am întrebat pe câţiva dintre cei implicaţi în aventura din Ceahlău, cel mai înalt munte al Moldovei, ce au simţit pe creastă. Irina Topoliceanu ne-a spus că „excursia pe Masivul Ceahlău a fost o experienţă frumoasă. Am putut observa peisaje unice şi o faună diversă. Abia aştept următoarea drumeţie pe munte”. Alexia Ciută spune că excursia „a fost o lecţie distractivă de geografie, pe care aş vrea să o refac cât mai curând”, iar Cezar Vulpe a adăugat că „a fost o experienţă frumoasă alături de colegi, în care am respirat aer curat de munte şi am văzut cât de frumoasă este România, privită de sus”.
Vom continua să redescoperim noi colţuri ale României, pentru că e a noastră şi pentru că e frumoasă România noastră dragă, iar vacanţa e aşa de lungă...
Noiembrie 2017
Am fost în noiembrie 2017, în Ceahlău. Pentru România. Și pentru toți uniriștii care simt românește. Era ultimul weekend din noiembrie și iarna ne spunea că mai avem puţin timp pentru încă o ascensiune pe Ceahlău. Nu ne-am săturat de peisaje, de minunatele forme de relief, rezultat al eroziunii diferenţiale, de varietatea învelişului biopedogeografic.
Destinația era Izvorul Muntelui, situat la poalele Ceahlăului. Dar până acolo ne așteptau alte obiective să le vizităm. Ne-am oprit mai întâi la Biserica “Sf. Nicolae” din Roznov și am fost impresionați de arhitectura și de istoria ei. Următorul popas a fost la Piatra Neamț unde mai întâi am fluturat steagul liceului și cel al proiectului „Romania 100.2100.152” în fața Turnului lui Ștefan cel Mare, iar apoi am vizitat muzeul Cucuteni unde ni s-au dezvăluit semnificațiile modelajelor din ceramică. Ne-am închinat la Biserica Domnească “Nașterea Sf. Ioan Botezătorul” și am înaintat “pe drumuri de munte” spre muzeul scriitorului Calistrat Hogaș, călcând pe urmele Pisicuței. Ascensiunea pe munte a fost de nedescris. Era minunat să vezi cum încet, încet te înalți deasupra norilor și calci pe zăpada neatinsă de nimeni înaintea noastră. Când ne-am strâns la Cabana Dochia (1750m) ne-am bucurat să știm că nu ne-am dat bătuți în fața oboselii și că am reușit să facem posibil ceea ce credeam că e imposibil. Am coborât pe același traseu pe care am urcat, dar ne-am abătut puțin de la drum pentru a admira splendoarea pietrelor Detunatele. 3 ore dus, 3 ore întors și o oră şi jumătate la cabană, un timp pe care l-am petrecut înconjurați de peisaje impresionante. În drum spre casă ne-am oprit la Cetatea Neamțului, cetate ce făcea parte din sistemul de fortificații din Moldova, construită de Petru I. Am vizitat de asemenea două mănăstiri renumite, Mănăstirea Agapia și Bistrița, ca să-i mulțumim lui Dumnezeu că am ajuns teferi din drumeție.
Am întrebat câțiva elevi, ce au simţit, ce le-a plăcut și cu ce au rămas din această excursie, și iată răspunsurile lor. Diana Iorgulescu ne mărturisește că “Drumul, ce-i drept, istovitor, dar îmbrățișat de o vreme perfectă aș putea spune, culminat cu schimbarea sa în ultimele 5 minute de drumeție cu un vânt tăios și o scădere considerabilă a temperaturii a transformat priveliștea de la Cabana Dochia într-un simbol al frumuseții brute și neșlefuite a României. Așa o văzusem noi atât acolo, înghețati dar mândri că nu ne-am dat bătuți, cât și pe parcursul urcării. Eu și încă 3 colegi am avut plăcuta surpriză să ne întâlnim pe drumul de întoarcere cu un bătrân senin, care ne-a furat câteva minute pentru a ne împărtăși câte ceva din dragostea sa pentru Ceahlău. I-am povestit la rândul nostru opiniile, cât și istoricul drumețiilor noastre, și ne-a încurajat, cu zâmbetul pe buze, să continuăm explorarea valorilor României.”, în timp ce Ana Boldeanu ne povestește că “Totul a început cu o provocare pe care mă temeam să o accept, dar, în același timp, o oportunitate pe care nu voiam să o ratez. Traseul către Cabana Dochia a fost de departe cel mai solicitant obiectiv al excursiei noastre. Nu a fost deloc ușor. Eram tot timpul ultima din rând, atât de epuizată încât trebuia să fac un popas la fiecare 10-15 minute. Când, în sfârșit, am ajuns sus, la cabană, am înțeles, însă, de ce a meritat efortul. Eram deodată deasupra norilor, iar peisajul îmi tăia răsuflarea! Nu voi uita niciodată sentimentul de învingător și bucuria pe care am simțit-o atunci când am pășit în „Cabana din nori”.”, iar Ana Mîndroiu ne spune că “Minunat mai este Ceahlăul, dar cu precădere mai minunat este Ceahlăul mângâiat de zăpadă. M-am bucurat ca un copil de natură, de aerul imaculat, de tot ce ne înconjura. Am urcat încetișor, căci traseul a fost greu, iar frigul a fost un alt factor ce ne-a îngreunat urcușul. Dar astfel, am reușit să privesc minunatele peisaje pe care ni le dăruiește un munte. Iar sentimentul pe care l-am avut când am ajuns la cabană, nu se compară cu nimic. Ne-au fost dezvăluite pentru a mia oară frumusețile patriei noastre, iar noi ușor, ușor învățăm să le apreciem.”
Continuăm cu poveștile celorlalte vârfuri pe care le-am urcat, căci fiecare munte, fiecare copac, fiecare frunză are povestea sa și merită ascultată.
Noi, cei care nu ne-am săturat de România. Şi nici de CNU
Am fost în iunie 2017, în Dobrogea. Pentru România. Şi pentru toţi uniriştii care simt româneşte. Pe o vreme ploioasă şi ceţoasă, am pornit spre Babadag. Am vrut să redescoperim Dobrogea, ajungând în cel mai înalt punct al munților Măcin, vârful Țuțuiatu (467m). Călătoria aceasta a fost şi una prin istorie, iar obiectivele vizitate ne-au trezit sentimentul de mândrie că suntem fiii acestei ţări .
La o oră matinală, dezavantajați fiind de vreme, am plecat către Babadag. Prima oprire a fost la cariera de granit de la Turcoaia, unde am fost întâmpinați de un fost unirist, acum director al carierei, și echipați ca niște adevărați lucrători, am descoperit ce înseamnă exploatarea pietrei, văzând cu ochii noştri diferența dintre un munte neexploatat și unul exploatat. Am pornit mai departe, căci aveam de vizitat cetatea medievală Enisala, situată pe un promontoriu calcaros care domină zona lacurilor Razim și Babadag. A fost construită în a doua jumătate a secolului XIV, cu scop militar şi comercial. Următorul obiectiv a fost la Adamclisi, Tropaeum Traiani, monument triumfal roman, ridicat în cinstea împăratului Traian. Am vizitat și peștera Sfântului Andrei, care a fost redescoperită în anul 1943 de către preotul Constantin Lembrău; o excursie în care să nu trecem pe la un loc sfânt nu există. Cetatea Histria ne-a impresionat fiind prima așezare urbană din România, astfel că nu am putut să o ocolim și nici să nu o admirăm. Și în sfârșit, în ultima zi am cucerit vârful Țuțuiatu. Ne-am desfătat privirea cu minunate priveliști ale Dobrogei noastre frumoase şi bătrâne. Am urcat pe granite, vârful fiind un rest hercinic. Asemenea lucruri nu vezi oriunde, deci ne-am simțit mândri de această reușită. Traseul a fost relativ ușor pentru cineva antrenat din ieşirile anterioare. Am descoperit acel sentiment de bucurie, când izbândești, ducând la bun sfârșit ceva ce credeai că nu e cu putință. Am descoperit acea parte a României despre care nu se vorbește, frumusețea ei neatinsă.
Toți am fost încântați de cele văzute! Iată ce ne spune Eduard Drăgan, elev în clasa a VII-a, pasionat de geografie, despre această excursie: „Mi-a plăcut mult peisajul observat de pe vârful pe care am urcat(n.r. Ţuţuiatu), deoarece este cel mai înalt punct din Dobrogea și puteam observa granița cu Ucraina. A fost un traseu relativ scurt, dar foarte solicitant în ultimele etape. Mi-a plăcut și cariera de la Turcoaia pentru că am aflat multe despre exploatarea granitului folosit la construirea drumurilor şi a autostrăzilor. Mi s-a părut amuzant momentul în care microbuzul nostru a rămas împotmolit în noroi.”. De asemenea și Ana Mîndroiu ne-a împărtăşit impresiile sale: „Am pornit cu gânduri pesimiste. Plouă rareori în Dobrogea și chiar într-o astfel de zi s-a întâmplat să mergem. Credeam că nu oprim pe drum, că mergem direct la Babadag. Și uite așa m-am trezit în adidași la cariera de granit de la Turcoaia, unde evident că era noroi. Pe munte a fost într-adevăr minunat! Natura ne încărca de energie, iar peisajele de culoare. Puteam admira la fiecare pas împrejurimile, căci traseul, fiind ușor, nu necesita o mare atenție. A fost o experiență minunată! În 3 zile am redescoperit plaiuri românești și o fărâmă din istoria României noastre dragi!”. Ștefania Frunză ne mărturisește că „Având în vedere media de vârstă a grupului de excursioniști, alături de care în iunie vizitam Dobrogea, nu mă așteptam să pot trăi cu maturitate această nouă experiență. Însă, când am ajuns pe vârful Țuțuiatu, obiectivul nostru principal, am zărit orașele Galați, Brăila și până dincolo de granițele țării noastre, întreg peisajul fiind armonios împărțit de Dunăre. Toate aceste mărturii ale trecerii timpului și ale prezenței noastre pe aceste meleaguri mi-au dat un intens sentiment de demnitate însoțit de bucuria apartenenței la un neam”.
Terminând traseul ne-am simțit atât de puternici, de parcă am fi mutat munții din loc. Iar acesta este doar începutul! Ambiția, dar și dorinţa de a descoperi România, ne vor ajuta să ajungem mult mai sus, dar am început cu pași mici, cu vârfuri accesibile. Vor urma alte încercări temerare, căci în România noastră dragă, avem multe „vârfuri” de cucerit !
Semnat,
Noi, cei care nu ne-am săturat de România. Şi nici de CNU.
Am fost în mai 2017, în Ciucaş. Pentru România. Şi pentru toţi uniriştii care simt româneşte. Am stat la Cheia şi de aici am urcat a doua zi pe culmea Zăganu-Gropşoarele. Am mai fost în Ciucaş, dar pe vârful cu acelaşi nume, la 1954 m. Am vrut să facem altceva, ca pentru un proiect foarte drag nouă, cum este România 100.2100.152 şi am mers pe cealaltă culme, Zăganu-Gropşoarele. Am ales special Carpaţii de Curbură şi Ciucaşul pentru a începe acest proiect, deoarece de aici putem vedea toate provinciile istorice (Transilvania, Muntenia şi Moldova).
Am pornit într-o nouă călătorie în Ciucaş, plecând de pe Valea Berii. Vremea nu era prielnică iar traseul pe care îl aveam de parcurs, destul de lung. Urcând pe creastă, am constatat că vântul bătea cu putere, iar ceața era deasă, însă dorința noastră de a ajunge în vârful Gropșoarele – la 1883 m – nu a putut fi oprită de niciun factor perturbator. Astfel, am ajuns pe culme bucuroși, mândri de noi, reușind să privim de la înălţime cele trei mari provincii din România noastră. Am văzut frumoasele piesaje din această zonă a țării: Ciucașul, impunător, cu Tigăile sale, (aria protejată reprezintă o zonă naturală din centrul masivului Ciucaș), ce cuprinde un relief specific pe conglomerate, cu turnuri, ciuperci de diferite forme și dimensiuni ce au luat naştere prin acțiunea agenţilor modelatori externi (îngheț-dezgheț, vânt, diferenţe de temperatură), Culmea Bratocei cu Sfinxul Bratocei (un megalit antropomorf situat la o altitudine de 1.623m). Suntem mândri de România noastră frumoasă, de peisajele care-ţi taie răsuflarea, ne simțim minunat că avem o astfel de ţară şi că am reuşit să ajungem aici să o descoperim sau să o redescoperim iar şi iar, ca uniriști.
Iată câteva opinii ale celor implicaţi direct şi care au fost peste măsură de încântaţi de ceea ce au văzut. Irina Vrabie spune că „excursia în Ciucaș a fost cu totul deosebită, trecută la experiențe de viață, nu la activități școlare. Chiar dacă traseul a fost destul de greu pentru cineva fără antrenament, ca mine, satisfacția și mândria de la sfârșit au fost de nedescris. Peisaje perfecte și oameni de treabă, aș mai merge oricând!”, iar Cristina Enoiu o aprobă, zicând: „Excursia în Ciucaș a fost o aventură mai interesană decât mi-aș fi putut imagina. Am avut un traseu superb, cu locuri și înălțimi de neatins până atunci. Când urci pe munte, te întorci la adevăr, la ceea ce ești cu adevărat, la ceea ce te definește pe tine, în esență. Noi eram o gașcă mare de oameni cu ambiții mari, pe cât de energici, pe atât de nebuni și pe atât de frumoși. M-am întors acasă cu energie pentru mult timp, dar și cu sentimentul că, până la urmă, am ajuns mai sus decât mi-am imaginat vreodată și că nu mă voi opri aici”. Pe de altă parte, Mihai Sima afirmă următoarele: „În dimineața în care trebuia să plecăm spre Masivul Ciucaș, ceața părea să fie cel mai mare impediment pe care îl puteam întâmpina, dar măcar am reușit să zăresc o ursoaică și o căprioară. După câteva ore, am ajuns. Așteptam să văd un peisaj de poveste, dar ceața încă nu se risipise și lucrurile păreau să fi fost de prisos. După ce am început coborârea, ceaţa a dispărut și temperatura a crescut semnificativ. Din vârf, am plecat cu 2-3 grade, iar jos, deja erau 20 de grade. A fost o trecere termică foarte interesantă. Cu toate că nu am reușit să vedem tot ceea ce ne-am dorit din vârf, a fost o experiență pe care nu o voi uita curând și pe care aș repeta-o oricând cu plăcere.”
Abia după ce am ajuns la drumul național și am încheiat cu brio acest traseu istoric pentru unii dintre noi, ne-am dat seama cât de norocoși suntem că trăim într-o țară atât de bogată în peisaje care îți taie răsuflarea. A fost un antrenament bun pentru drumețiile ce vor urma. Vom reveni cu impresii din alte colţuri de Românie, pentru că e doar începutul...
Semnat,
Noi, cei care nu ne-am săturat de România. Şi nici de CNU
